Ca să mă înțelegeți mai bine ce vreau să zic o să dau ca exemplu evoluția fizicii de 300 de ani încoace, să zicem.
Fizica clasică zice că decupăm o porțiune din Univers, o supunem interogatoriului, șiʼi stabilim legea de corespondență. Ea explică aproape în întregime realitatea observată cu simțurile noastre. Putem zice că pînă acum 100 de ani ceea ce sʼa observat sʼa înțeles și explicat.
Au apărut probleme cu înțelegerea cînd sʼa pătruns în structura intimă a materiei, la particulele elementare, care, dacă în fizica clasică se comportau ca corpusculi solizi, s-a observat în anumite condiții comportări ondulatorii. Sʼau descoperit celelalte ʺciudățeniiʺ cuantice, ca nonʼlocalizarea, sau nonʼseparabilitatea, principii care nu au mai putut fi explicate cu realismul clasic. A fost nevoie de un nou limbaj al fizicii, limbajul cuantic, separat de cel clasic.
Obiectul clasic este localizat în spațiu și timp spre deosebire de obiectul cuantic care nu este localizat în spațiuʼtimp. Obiectul clasic este supus unei cauzalități locale, în timp ce obiectul cuantic nu este expus acestei cauzalități. Mai mult sʼa descoperit că particulele elementare nu sunt de fapt particule în sensul clasic, că sunt procese, care interacționează inclusiv cu observatorul. Influența observatorului asupra experimentului, nonʼlocalizarea și nonʼsepararea, ne duce spre o cu totul altă formă de cunoaștere decât cea cunoscută, cea clasică, a rațiunii.
Omul e copia fidelă a Universului, aceleași particule elementare vibrează în noi șiʼn toată Galaxia, un sistem deschis, nu închis cum îl socoate fizica clasică. Așa cum a evoluat știința și tehnologia lʼa tras și pe om din universul său interior, din universul cuantic unde nu e criză de nimic, din spiritul său careʼi dădea echilibru și stabilitate după legile Naturii, spre partea materială a lucrurilor, spre exterior, spre o lume a haosului șiʼa degradării omului ca ființă universală. Vibrațiile careʼi ghidau existența spirituală prin lumea asta efemeră, șiʼau pierdut energia în gravitațiile joase ale materiei.
Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de complexă, în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite, nuʼl putem încadra întrʼo conservă matematică. Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei și al bunului simț, omul cu piciorele pe pămînt, centrat în axul lumii, în valorile spirituale, este chiar omul de la țară, ultimul țăran român, la care nʼa ajuns tăvălugul civilizator. Tehnocrații robotizați ai orașelor, rămași fără demnitate, fără un minim de bun simț, plini de ei înșiși, nu mai au loc și timp nici pentru ei.
Pe măsură ce a crescut mîndria sa de „ființă rațională și liberă,” în aceeași măsură șiʼa pierdut înțelegerea și libertatea. Determinismul și materialismul veacului sînt o consecință a falsei așezări a omului față de lumea înconjurătoare și de transcendență. Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mînă în mînă cu îndumnezeirea omului.
Cine nu s’a înspăimîntat că poate fi singur în ceața acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde şi inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în fața fenomenelor neprevăzute şi nestăpînite, cosmice şi istorice, un sentiment de teamă? De unde atunci trufia? De unde gîndul de stăpîn al lumii cînd picioarele omului se clatină atît de uşor? Desigur dintr’o orbire, dintr’o deformare interioară, din falsa şi nefireasca aşezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual.
Omul este mare abia atunci cînd se recunoaşte mic, cînd îşi recunoaşte slăbiciunile, omul este mare nu cînd stăpînește pe alții, ci cînd se stăpînește pe sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu