Un an nou mai luminat!

Un an nou mai luminat!

Nu poți cunoaște nici un lucru dacă nu te cunoști pe tine. Poți să vezi, să citești o să asculți, orice știre, orice informație din lumea asta să o depozitezi pe hardul tău, dacă nu te cunoști pe tine ca să poți recunoaște în acele observații părți din tine cu care să rezonezi, degeaba te pironești cu ele. Îți umpli degeaba hardul dacă softul nu te ajută, dacă nu poți gîndi cu capul tău numai repeta ca un papagal ceea ce ți-au spus alții. 

Mai demult oamenii n-o fo așa de fojeți, nu s-o păzît întatăta ca amu, o avut vreme de tăte, că era vremea la locu ei. Aveau vreme și de povești cu tătă lumea, era laița lîngă ușița de intrare în odor unde ieșeau tăți, cînd aveau răgaz, la povești. De noi copiii nu vorovesc, că eram în lumea noastră. Mai demult on mez, oamenii, nu numa c-o avut vreme de povestit cu alții, da o avut vreme și de ei, de vorovit cu ei. Nu erau așa de zvîriți ca amu, una-două să sară-n sus ca arși, de nu poți zîce nimnică să nu deranjez pă careva, atăta-s de jingași, de gînești că-s plastilină nu de cionte. Dacă erau la arat îi însoțea doina și mîndra, dacă erau în pădure le era drîmba și frunza însoțitori de nădejde, oriude erau nu erau singuri, fiindcă îl aveau pe Dumnezeu cu ei. Nu ca amu că tăți îs mai deștepți ca Dumnezo. 

Tătă filozofia de viață a lor era făcută cu cap, rînduită cu rost, respectate cu sfințenie pildele din cartea sfîntă a vieții și învățăturile înaintașilor. În cei șapte ani de-acasă învățai tăte regulile de bază care-ți trebuiau că să devii om. Sau să redevii. Fiindcă ăsta ar trebui să ne fie scopu-n viață, ʺsă devenim ceea ce am fost și mai mult decît atîtʺ, ʺsă păzești povața tatălui tău și să nu lepezi îndemnul maicii taleʺ. 

Și care erau povețele și îndemnurile, care ar trebui respectate cu sfințenie în lupta devenirii, sau revenirii noastre la condiția de om? "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blîndă, grai cumpănit, cuvînt cu bună rînduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrîni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvînt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la rîs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru." 

Erau cumva altele îndemnurile și povețele? 

Dar în deșteptăciunea noastră n-avem nevoie de sfaturile nimănui, că le știm noi mai bine ca ei pă tăte. Și cam tăte, alea pă care le știm noi, ne duc spre pierzanie, spre deșertăciune, fiindcă de noi nu ne putem ascunde, vine ceasul cînd se gată pasul și ne-ajunje bun rămasul, și-abia atunci ne vedem adevărata față de care ne-am ascuns o viață, abia atunci ne dăm seama cît mai rămîne din îngîmfarea și înfumurarea noastră, din fala, succesul, mîndria, aroganța și deșteptăciunea noastră, din tot ce-am strîns și-am adunat o viață. Că am venit curați precum cristalul dar ne-a spurcat .. materialul. 

Singurul lucru ce rămîne în urma noastră, nu e ʺbineleʺ pe care l-am cumpărat cu bani murdari, ci binele pe care l-am răscumpărat din tot ceea ce am dăruit de-a lungul vieții din inimă, din sufletul nostru, din valoarea principiilor cunoașterii de sine. Singura știință și cunoaștere care rămîne din ciurul judecății, nu sînt diplomele academice sau premiile Nobel, a științei lumii externe, ci este, doar, cunoașterea lumii tale interioare, valoarea ta ca OM. Această valoare rămîne și te recunoaște prin orice susur de izvor, zumzet de dor, fiorul de amor, adierea odorului din durerea ogorului, petecul de cer care se deschide și te lasă să pășești și să-i guști mărinimia și nemărginirea lui. 

În Universul ăsta mare, trebuie să te vezi tu pe tine mic, ca să fii mare, să-ți cunoști limitele și locul, să te cunoști pe tine și să stai în banca ta. Atunci ești cu adevărat ancorat în realitate, ești centrat cu punctual ăla în mișcare, ʺmult mai slab ca boaba spumii ce-i stăpînul fără margini peste marginile lumii .. ʺ, abia atunci ești legat de rădăcină și ți-ai găsit rostul tău. Pînă atunci ești doar o frunză-n vînt, hai-hui prin lumea prostului .. 

Rămîneți cu bine! 

Fizica clasică și fizica cuantică

Ca să mă înțelegeți mai bine ce vreau să zic o să dau ca exemplu evoluția fizicii de 300 de ani încoace, să zicem. 

Fizica clasică zice că decupăm o porțiune din Univers, o supunem interogatoriului, șiʼi stabilim legea de corespondență. Ea explică aproape în întregime realitatea observată cu simțurile noastre. Putem zice că pînă acum 100 de ani ceea ce sʼa observat sʼa înțeles și explicat. 

Au apărut probleme cu înțelegerea cînd sʼa pătruns în structura intimă a materiei, la particulele elementare, care, dacă în fizica clasică se comportau ca corpusculi solizi, s-a observat în anumite condiții comportări ondulatorii. Sʼau descoperit celelalte ʺciudățeniiʺ cuantice, ca nonʼlocalizarea, sau nonʼseparabilitatea, principii care nu au mai putut fi explicate cu realismul clasic. A fost nevoie de un nou limbaj al fizicii, limbajul cuantic, separat de cel clasic. 

Obiectul clasic este localizat în spațiu și timp spre deosebire de obiectul cuantic care nu este localizat în spațiuʼtimp. Obiectul clasic este supus unei cauzalități locale, în timp ce obiectul cuantic nu este expus acestei cauzalități. Mai mult sʼa descoperit că particulele elementare nu sunt de fapt particule în sensul clasic, că sunt procese, care interacționează inclusiv cu observatorul. Influența observatorului asupra experimentului, nonʼlocalizarea și nonʼsepararea, ne duce spre o cu totul altă formă de cunoaștere decât cea cunoscută, cea clasică, a rațiunii.

Omul e copia fidelă a Universului, aceleași particule elementare vibrează în noi șiʼn toată Galaxia, un sistem deschis, nu închis cum îl socoate fizica clasică. Așa cum a evoluat știința și tehnologia lʼa tras și pe om din universul său interior, din universul cuantic unde nu e criză de nimic, din spiritul său careʼi dădea echilibru și stabilitate după legile Naturii, spre partea materială a lucrurilor, spre exterior, spre o lume a haosului șiʼa degradării omului ca ființă universală. Vibrațiile careʼi ghidau existența spirituală prin lumea asta efemeră, șiʼau pierdut energia în gravitațiile joase ale materiei. 

Omul este o fiinţă tainică şi nemăsurat de complexă, în ţesătura sufletului său pot sta lucruri de nimeni bănuite, nuʼl putem încadra întrʼo conservă matematică. Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei și al bunului simț, omul cu piciorele pe pămînt, centrat în axul lumii, în valorile spirituale, este chiar omul de la țară, ultimul țăran român, la care nʼa ajuns tăvălugul civilizator. Tehnocrații robotizați ai orașelor, rămași fără demnitate, fără un minim de bun simț, plini de ei înșiși, nu mai au loc și timp nici pentru ei. 

Pe măsură ce a crescut mîndria sa de „ființă rațională și liberă,” în aceeași măsură șiʼa pierdut înțelegerea și libertatea. Determinismul și materialismul veacului sînt o consecință a falsei așezări a omului față de lumea înconjurătoare și de transcendență. Încrederea în atotputernicia raţiunii, a ştiinţei şi a tehnicii au mers mînă în mînă cu îndumnezeirea omului.

Cine nu s’a înspăimîntat că poate fi singur în ceața acestor lumi pe care mintea nu le poate cuprinde şi inima le bănuie numai că există cumva? Cine nu a trăit în fața fenomenelor neprevăzute şi nestăpînite, cosmice şi istorice, un sentiment de teamă? De unde atunci trufia? De unde gîndul de stăpîn al lumii cînd picioarele omului se clatină atît de uşor? Desigur dintr’o orbire, dintr’o deformare interioară, din falsa şi nefireasca aşezare a omului, din îngustarea orizontului său spiritual. 

Omul este mare abia atunci cînd se recunoaşte mic, cînd îşi recunoaşte slăbiciunile, omul este mare nu cînd stăpînește pe alții, ci cînd se stăpînește pe sine.

LA MULȚI ANI, 2016!!

LA MULȚI ANI, 2016!!

Dacă tot se gată-un an, vă urează și Bordan .. ce doriți să se sortească, ce visați să se-mplinească, s-aveți parte cu de toate, mult noroc și sănătate, să vă fie plin paharu să nu-ncapă în el amaru, să vă fie plină viață, bucuria și speranța, să trăiți în fericire cu dragoste și iubire, la anul și LA MULȚI ANI!! 

Ce-și poate dori un om? Ce doriți să se sortească, ce visați să se-mplinească, e urarea cea mai urată. Ura și la gară! Mai e ʺura-nainte, ura, dar mulți rămîn fără de glas, le-nchide moartea guraʺ! Uraaa, asta-i urătura, cînd deschizi din noapte gura .. 

Limba românească are multe posibilități de împlinire, de întrupare sau însuflețire, fiecăruia îi dă ceea ce-și dorește. ʺFiecare pasăre pe limba ei moare!ʺ

Unii își doresc, și cred că se-mplinesc, prin întrupare, visele să le coboare din a lumii revărsare în lut negru, care doare, se împute și-apoi moare. Și-au împlinit dorințele și visele, pe limba lor au pierit! Ăștia-s materialiștii, trupeții și tupeiști, maneliștii care materializează idei, vise, într-un veac fără de leac. Nu are loc nimic, nici un sentiment mai pur, nici un simț, pe lîngă trufia și eul lor nemărginit, pe lîngă dorințele lor neîndestulătoare de împlinit. Eu le doresc, ce-și doresc să se-mplinească, că așa-i frumos să urezi la om de an nou! 

Alții își doresc și cred că se împlinesc prin însuflețire, prin mîntuire, tot lutul să-l curețe de materii urît mirositoare, să-l miruiască cu aromele cerului prin magia lerului, să înalțe sufletul lor spre nețărmurirea nemuririi. Ei n-au vise, fiindcă sînt chiar ei visul, toată viața lor e un vis, o magie, n-au dorințe, fiindcă dorința sînt ei, au doar un suflet de care se îngrijesc. Nu se simt, nu se aud, nu se văd, trec prin viață nebăgați în seamă, săracii acestei lumi bogate. Săraci cu duhul! 

Își cer iertare firului ierbii, copilului și bunicului, își cer iertare cerului și pămîntului, și se roagă pentru mîntuirea de păcat, pentru o lume mai bună, în tăcere, fără larmă. Sînt schimnicii munților care țin viu spiritul acestui popor, candela neamului românesc care arde cu lacrimile istoriei dragostea de neam și de țară. De-i vezi ... să nu-i vezi ... 

Ei n-au dorințe, nici vise, pentru că au tot cerul și pămîntul în ei, tot universul e în sufletul lor mare, și trag clopotele cerului să se trezească istoria, Carpații și toți frații. Le urez, și la ei, vrerea lor să se-mplinească, să trezească, să trăiască, să-nflorească, scumpa Țară Românească! Și să deie veste-n țară că venim cu plugul iară, din hotar pînă-n hotară, tot ce-i mort să-nsuflețim, tot ce-i viu să miruim, toți românii, toți ca unul, să trezească-n iei pe Bunul, ce ne-așteaptă-n nemurire cu străbuna lui iubire! 

Scoală frate, nu mai sta, te strigă istoria, te cheamă izvoarele, ogorul și mîndrele, și vin frații tăi de-afară să-mplinim dorul de țară, să-mplinim preceptul sfînt, să coboare prin cuvînt, cerul sacru pe Pămînt, să-nflorească, iarăși, glia, scumpa maică, ROMÂNIA!!  

LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!! Vă zîce văru .. Bordan!

Judecata de pe urmă

La judecata de pe urmă, nu va fi greu, dar nici ușor, căci dai socoata fără turmă, doar singur tu cu a ta umbră, ce ți-a rămas scîncind în urmă la ceasul serii .. de pe urmă ...  
Dacă vii în satul maramureșan găsești, pe lîngă simplitatea portului tradițional, cea a locuințelor, porților, troițelor și bisericilor de lemn, și simplitatea oamenilor. Fără să știe citi sau scrie, acei „illetré”, parcă le zic vesticii, sau analfabeți în înțelesul românesc, sînt monumente vii ale grandorii și splendorii Naturii, așa cum au fost făcuți, fără să știe a se preface cu nimic în fața adevărului nud. Pentru aceşti oameni simpli, „minciuna înseamnă înşelăciune, iar cel ce minte nu mai e om că el sʼa dăruit răului” sau „cînd minţi, nu numai că te faci de ruşine, dar pierzi din putere, simţi aşa că te împuţinezi.” E aici o lume, rămasă în urmă de a lumii turmă, în care minciuna nu poate fi nici mental acceptată.

Pentru oamenii rafinați, dulcegăroși, culți și eleganți, pentru gentlemanii finuți și spumoși de la oraș, minciuna a devenit un mod de viață, cu care se spală dimineața pe față, o servesc caldă la prînz și o strîng seara în brațe, șoptind minciuni tandre. Nu mai poți desluși nici frînturi de adevăr din hățișul minciunii care este peste tot, promovată și propagată de filfizonii moderni, începînd de la catedre și catedrale, în patul matrimonial sau ceremonial, în instituții sau birturi, peste tot e cu ʺregele la masăʺ, de la care distinșii domni îi sorb cu nesaț osînza putreziciunii ca pe un lucru foarte firesc, ca pe un magic elixir.  

Dacă cobori din înălțimea tronului tău de mare domn, și ajungi din greșeală printre ultimii țărani ai acestui pămînt, în Maramureșul Istoric, te dezbracă dintrʼo privire și te lasă așa cum teʼa făcut măʼta, ʺîmbrăcat în pielea goală și cu mînurileʼn jebʺ. Fiindcă falsul și minciuna se destramă în față adevărului, iar adevărul e simplu, așa cum sunt și au fost țăranii români, cei adevărați, nu falsificați și civilizați de modernismul domnesc .. sau prostesc.  

Nu prea ne place adevărul, fiindcă doare, ne arată cine sîntem cu adevărat, un gunoi îmbujorat, e mai frumoasă minciuna, pînă la întîlnirea cu .. adevărul .. pînă trebuie să dai socoată pentru mîrlănia toată. Încă sînt oameni, țărani, nu domni, pentru care vorba e vorbă, nʼau nevoie de nici o hîrtie de la nimeni, fiindcă se cunosc dintrʼo privire. Sînt ultimii oameni adevărați ai acestui pămînt, făcuți, nu prefăcuți, originali, nu copii jalnice ale .. minciunii.

ʺFiecare sul de pergament dacic va fi arsʺ

ʺFiecare sul de pergament dacic va fi arsʺ, a observat Pacalici într-un citat dintr-o replică a lui Traian dată lui Decebal, și m-a întrebat sursa. Printre altele i-am zis lui Pacalici că nici eu nu sunt deacord cu treaba asta, dar nu cred că din același motiv ca el. L-am întrebat dacă noi înțelegem lumea mai bine decât părinții și bunicii noștri, dar nu cred că a ʺînțelesʺ întrebarea. O să dezvolt puțin aici treaba asta ..

Eu speculez aici ceea ce am observat și ceea ce am înțeles eu, din aceste observații. Nu mă interesează dacă cineva e deacord sau nu-i deacord cu speculațiile astea, mă interesează doar dacă ceva încalcă vreo lege a Naturii sau a științei, caz în care vă rog să-mi spuneți. Fiecare observator are un punct de vedere special, care nu este univoc traductibil din punctele de vedere ale altor observatori, așa că e mai dificil de a asculta observațiile și înțelegerile fiecăruia, dar dacă știe că încalc vreo lege prin speculațiile mele, e liber să mă tragă de urechi. 

Cum mergi în trecut, înțelegerea lumii nu se bazează numai pe interpretarea logică a ceea ce observi, ci intuiția capată un rol tot mai important. ʺTu crezi în Basme?ʺ ʺCred în ce vreau, că n-am nevoie specială de a crede în ceva!ʺ Dacă prin spațiu-timpul fizic poate zbura nestingherit un Bordan și un anti-Bordan, logic, de ce n-ar găsi cei doi în zborul lor și o Zâna, în poiana cea cu mure, de vorbă cu doi pitici? Dacă tu n-ai ochi să le vezi înseamnă că nimeni nu le vede? A, ție îți trebuie să-ți demonstrez că le-am văzut? Nu cred că s-a născut încă deșteptul ca să demonstreze unui prost că e prost! Iar dacă te apuci de el s-ar putea să te trezești cu prostu-n casă ... la cine ce să demonstrezi, atunci? 

Cum am dezvoltat partea logică a interpretării observațiilor, ne-am îndepărtat de partea intuitivă, deși toate simțurile noastre sunt intuitive, nu logice, nu le putem scrie ecuațiile. Tot trecutul nostru este scris pe pergamentul cerului cu cerneala dorului, ce matematician sau fizician îl poate citi, prinde și cântări? Nici unul nu mai are simțurile astea, le sunt atrofiate demult, ca tuturor istoricilor nesimțiți care emit adevăruri despre trecutul poporului ăsta, fără să știe nici peste ce-au trecut ieri. Sau altor nesimțiți care râd retardat de trecutul propriu, de părinții și bunicii lui ..

Deci, cunoașterea înseamnă pe lângă observare și înțelegere, iar înțelegerea nu poate fi completă numai cu dovada palpabilă, materială, ci mai are o manifestare ondulatorie, vibrațională, care nu poate fi percepută, înțeleasă și judecată cu logica. Toată cunoașterea lumii, nu numai a poporului român, e scrisă și încifrată pe ʺhardulʺ Naturii, pe pergamentul cerului cu cerneala lerului, în basme, colinde, doine și balade, în susur de izvoare și glasuri de mioare, că să nu ajungă la ea toți nesimțiții. 

Ca să fii complet trebuie să fii un pic și poet, nu numai fizician, ca pe lângă gravitațiile fizice ale materiei să poți accesa și vibrațiile universului, din rima versului, sau simfonia galaxiei din mirajul poeziei. Ca să fii complet ca bărbat trebuie să fii un pic și femeie, să-i simți zvâcnirea caldă când îi deschizi poarta cu cheia, că fără de astea nu poți să fii întreg .. la cap ... adică ești handicapat ...

Cunoaștere=observare+înțelegere

Cunoaștere nu poate fi completă atâta timp cât nu înțelegem ceea ce observăm, atâta timp cât observatorul este separat de experiment. Dacă observi viața acumulezi doar cunoștințe, fără să înțelegi prea multe din acest experiment. Ca să și înțelegi ceea ce observi trebuie să trăiești experimentul numit viață, să trăiești infinitul clipei, odată cu creația, nu să faci doar poza din tribună. Această trăire, poetică să-i zic, idealistă calificată de unii, dar după mine cea mai realistă, duce la accesul cunoașterii din cele mai adânci vibrații stelare și temporale. 

O floare pentru mulți nu înseamnă decât o floare, nici măcar într-un semn matematic nu i-au găsit loc, dar pentru poet e o poartă după care stă ascunsă o muză, care-i șoptește cuvinte tandre din alte timpuri, îmbrățișări prin anotimpuri, de când eram noi amândoi parfumuri de petale moi. Poetul poate ajunge prin contemplare, pe porți stelare sau găuri solare, de care fizicianul numai a auzit de la alții că e posibil așa ceva în anumite condiții. Care condiții, trebuie să-l asculte pe poet, sau să coboare și el din tribună pe ringul de dans. 

Putem scrie km de formule și ecuații matematice, să vorbim tot timpul numai în coduri și legi de noi stabilite, asta nu înseamnă că am înțeles ceva, fiindcă în Natură nu reprezintă nimic. Că ne ajută pe noi să ne mințim frumos cât suntem de deștepți, asta e altceva. Observarea, și aici includ toată acumularea de cunoștințe, fără înțelegere nu înseamnă cunoaștere. De fapt nu înseamnă nimic! 

În Natură nu o să găsim egalitate, nu doi oameni, nici măcar două frunze, și nu o să găsim nimic din ceea ce am învățat, nici un număr, nici o literă, o să găsim doar ceea ce ne-a învățat Natura. Noi ne putem minți, cu toate artificiile noastre, dar Natura nu o putem, ne-am complicat și am complicat viața după iluzia complexității, pierzând esența, curgerea poeziei și simfoniei universale prin venele noastre. 

Această lipsă de înțelegere a profunzimilor ne-a îndepărtat de noi, de rădăcinile și originile noastre, plutind acum în derivă pe-ale rătăcirii valuri.

Citești mai mult decît citezi?

Nu tare-mi place nici Pleșu, nici Puric, dar mi-a plăcut o replică a lui Pleșu adresată lui Puric, că ʺd-nul Puric citează mai mult decât citeșteʺ. Nu tare am de gând să-mi pierd timpul cu cititul, că n-am ce face cu el, n-am de ce să citez pe nimeni. Am aruncat pe alte topice ideea cu ʺobservația și înțelegereaʺ, dar nu a pescuit-o nimeni, de acolo a pornit ideea unui topic separat cu locul și rostul omului în Univers. 

E bine că se ʺizoleazăʺ de înțelegerea profundă a Naturii sub povara trufiei, a propriilor creații, sub așa zisul progres civilizator care apasă greu asupra lumii contemporane? Am mai scris eu, dacă am renunțat la simplitate, cinste și omenie, ce-am avut cu bunul simț? 

Nu zic întoarcere, și nici oprire, ci creștere deplină și firească. Ce înseamnă progres? Înseamnă dezvoltare, înseamnă creştere din sâmburele generator al fiinţei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa, aceasta este scopul superiorităţii tale de om. Asta e Natura, iar omul e copia fidelă, nu o poate renega orice ar face! 

A ajuns omul pentru om o mare necunoscută, fiecare izolat în propriul univers, în neputință de a pătrunde în ființa celuilalt. Ca să fiu mai clar, am câteva repere a ceea ce a însemnat omul tradițional acum 100 de ani, să zic, ceea ce e acum în satul românesc, ce a mai rămas din el, și ce înseamnă omul așa zis modern, al orașelor noastre. Îmi e suficient ca trasez graficul evoluției ʺobservației și înțelegeriiʺ, cu predicții destul de precise spre viitor. Poți avea toată biblioteca lumii în cap, dacă nu înțelegi nimic din ea ești cel mult un papagal, care citează km.

Știința și tehnica modernă, incontestabile cuceriri ale epocii moderne, au schimbat întreaga viziune de viață a omului. Trufia este una din cele mai de seamă consecințe morale ale acestei viziuni. Trufia este o atrofiere a măsurii şi a bunului simț, este sentimentul preţuirii fără limită a fiinţei noastre. De aceea fiece ins în parte se simte deţinătorul adevărului şi se crede centrul lumii. Individul a ajuns un univers închis, conservat în propriile cutii. 

Nu cer aprobarea nimănui pentru speculațile astea, că o să fie greu de acceptat, și imposibil de înțeles pentru toți, fiindcă pentru a înțelege trebuie să fii parte activă în experiment, nu numai spectator, să trăiești odată cu experimentul. Asta am făcut noi, ne-am rezervat loc în tribună de unde ne place să aplaudăm și să huiduim, am lăsat traiul și mălaiul Naturii, pentru o viață .. moartă.